Perechi de suflete
„Ce-ți poți dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poți vorbi ca și cu tine însăți?” (Cicero)
Sufletul tău pereche nu e cineva care intră în viața ta liniștit ci este cel care te face să-ți pui întrebări, care-ți modifică realitatea și care creează în viața ta un marcaj pentru „înainte de” și „după”. Nu este omul ideal, ci un om normal care reușește să-ți dea peste cap întreaga lume într-o secundă. Adevăratul suflet pereche este cel care îți dărâmă zidurile și te trezește la realitate. Dar oare, poți trăi lângă acel suflet o viață întreagă? Nu, e prea dureros. Sufletul pereche intră în viața ta doar pentru a te descatușa de vechile amintiri și apoi pleacă. Scopul lui e să îți zguduie lumea interioară, să îți sfâșie ego-ul, să îți arate obstacolele și viciile și să îți străpungă inima în așa fel încât să facă loc unei noi raze de lumină.
M-am îndrăgostit la fel de încet ca și când adormi, iar mai apoi dintr-o dată ca și o furtună pătimașă. Nu știu când anume s-a întâmplat, dar a fost undeva între contactul vizual intens și ștergerea lacrimilor cauzate de năruirea zidului pe care m-am chinuit atâția ani să îl construiesc. M-am prăbușit în tine complet și nu am privit niciodată înapoi. Inima mea a fost prinsă cu garda jos și ți-am oferit totul. Nu am irosit clipele și am început joaca. Sufletele noastre erau însetate; am fost ca și doi copii mici care vedeau (din nou) lumea pentru prima dată. Fiind cu tine, clipele cele mai bune din viață se multiplicau înzecit și m-am schimbat pentru totdeauna. Noi doi, am fost niște suflete complicate și departe de a fi elementare. Mințile noastre erau analitice și imaginative; ne-am gândit la toate. Am ajuns să facem orice situație cu privire la viețile noastre, de o sută de ori mai dificilă decât ar fi trebuit să fie. Ne-am certat mult. Am luptat cu tine în momente nepotrivite, dar furia mea a fost alimentată de pasiune și emoții pentru tine. Mi-a păsat. Te-am iubit. Am iubit faptul că am fost singura căreia i-ai arătat anumite părți din sufletul tău. Mi-ai șters lacrimile în timp ce îți vorbeam despre problemele mele; cel mai mult iubesc momentele în care mă țineai de mână și îmi șopteai în ureche cuvinte de încurajare, pentru că știai că nu sunt sfâșiată, ci doar îndoielnică. Te-am iubit în ciuda limitelor pe care mi le impuneai cu brutalitate; imperfecțiunile tale erau perfecte pentru mine. Te-am înfruntat de destule ori. Nu sunt genul de femeie care doar dă din cap, râde și se simte întotdeauna confortabil și nu a fost ușor să nu mă las dusă de val. Și asta a fost pentru că am râvnit la mai mult de la tine; am avut vise mărețe pentru viitor și mi-am dorit cea mai bună perspectivă pentru noi. Dar nu întotdeauna obțin ceea ce merit. Nu te-am lăsat să îți folosești talentele, nici să faci prea multe eforturi pentru a menține relația, pentru că știam ce avem și ce deținem. Magia nu a fost de lungă durată și lucrurile au început să ia o altă turnură. Artificiile s-au consumat, lăsându-ne pârjoliți și nedefiniți. Doaream atât de mult ca totul să meargă, încât am crezut că vom găsi o soluție logică de a rezolva problema diferențelor dintre noi; dar nu a fost. Adevărul este că pur și simplu nu erai pregătit. Trecutul tău, demonii tăi te-au constrâns să mă dai la o parte. M-ai iubit într-un fel în care nu am mai fost iubită; dar tot nu erai pregătit, și aceasta a fost cea mai dificilă acceptare. Am știut că trebuie să renunț, pentru că nu am aptitudinea de a convinge pe cineva că trebuie să își zăvorască amintirile ca să poată deschide un nou capitol. Am crezut că nu pot să trăiesc fără tine, dar în cele din urmă inima mea a început să pulseze din nou. Mi-ai străpuns inima, deschizând-o unei noi raze de lumină. M-ai adus într-o stare de disperare în care am simțit că pierd controlul și că trebuie să schimb ceva în viața mea; și am făcut-o. Am crezut că voi îmbătrâni alături de tine, însă destinul are alte planuri. Asta nu înseamnă că am încetat să te iubesc. Când cineva îți atinge acea coarda sensibilă a inimii, ramâne pentru totdeauna acolo. Durerea și mânia m-au torturat, distrugându-mă încetul cu încetul, dar mai apoi, mi-am dat seama că dragostea ce o avusem nu era cea care contopea două suflete într-unul singur; a fost genul de iubire care îmi arătase o altă parte a vieții și care m-a învățat mai multe decât „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” m-ar fi putut învăța. Și nu regret nicio secundă din ea.
Sufletul tău pereche nu e cineva care intră în viața ta liniștit ci este cel care te face să-ți pui întrebări, care-ți modifică realitatea și care creează în viața ta un marcaj pentru „înainte de” și „după”. Nu este omul ideal, ci un om normal care reușește să-ți dea peste cap întreaga lume într-o secundă. Adevăratul suflet pereche este cel care îți dărâmă zidurile și te trezește la realitate. Dar oare, poți trăi lângă acel suflet o viață întreagă? Nu, e prea dureros. Sufletul pereche intră în viața ta doar pentru a te descatușa de vechile amintiri și apoi pleacă. Scopul lui e să îți zguduie lumea interioară, să îți sfâșie ego-ul, să îți arate obstacolele și viciile și să îți străpungă inima în așa fel încât să facă loc unei noi raze de lumină.
M-am îndrăgostit la fel de încet ca și când adormi, iar mai apoi dintr-o dată ca și o furtună pătimașă. Nu știu când anume s-a întâmplat, dar a fost undeva între contactul vizual intens și ștergerea lacrimilor cauzate de năruirea zidului pe care m-am chinuit atâția ani să îl construiesc. M-am prăbușit în tine complet și nu am privit niciodată înapoi. Inima mea a fost prinsă cu garda jos și ți-am oferit totul. Nu am irosit clipele și am început joaca. Sufletele noastre erau însetate; am fost ca și doi copii mici care vedeau (din nou) lumea pentru prima dată. Fiind cu tine, clipele cele mai bune din viață se multiplicau înzecit și m-am schimbat pentru totdeauna. Noi doi, am fost niște suflete complicate și departe de a fi elementare. Mințile noastre erau analitice și imaginative; ne-am gândit la toate. Am ajuns să facem orice situație cu privire la viețile noastre, de o sută de ori mai dificilă decât ar fi trebuit să fie. Ne-am certat mult. Am luptat cu tine în momente nepotrivite, dar furia mea a fost alimentată de pasiune și emoții pentru tine. Mi-a păsat. Te-am iubit. Am iubit faptul că am fost singura căreia i-ai arătat anumite părți din sufletul tău. Mi-ai șters lacrimile în timp ce îți vorbeam despre problemele mele; cel mai mult iubesc momentele în care mă țineai de mână și îmi șopteai în ureche cuvinte de încurajare, pentru că știai că nu sunt sfâșiată, ci doar îndoielnică. Te-am iubit în ciuda limitelor pe care mi le impuneai cu brutalitate; imperfecțiunile tale erau perfecte pentru mine. Te-am înfruntat de destule ori. Nu sunt genul de femeie care doar dă din cap, râde și se simte întotdeauna confortabil și nu a fost ușor să nu mă las dusă de val. Și asta a fost pentru că am râvnit la mai mult de la tine; am avut vise mărețe pentru viitor și mi-am dorit cea mai bună perspectivă pentru noi. Dar nu întotdeauna obțin ceea ce merit. Nu te-am lăsat să îți folosești talentele, nici să faci prea multe eforturi pentru a menține relația, pentru că știam ce avem și ce deținem. Magia nu a fost de lungă durată și lucrurile au început să ia o altă turnură. Artificiile s-au consumat, lăsându-ne pârjoliți și nedefiniți. Doaream atât de mult ca totul să meargă, încât am crezut că vom găsi o soluție logică de a rezolva problema diferențelor dintre noi; dar nu a fost. Adevărul este că pur și simplu nu erai pregătit. Trecutul tău, demonii tăi te-au constrâns să mă dai la o parte. M-ai iubit într-un fel în care nu am mai fost iubită; dar tot nu erai pregătit, și aceasta a fost cea mai dificilă acceptare. Am știut că trebuie să renunț, pentru că nu am aptitudinea de a convinge pe cineva că trebuie să își zăvorască amintirile ca să poată deschide un nou capitol. Am crezut că nu pot să trăiesc fără tine, dar în cele din urmă inima mea a început să pulseze din nou. Mi-ai străpuns inima, deschizând-o unei noi raze de lumină. M-ai adus într-o stare de disperare în care am simțit că pierd controlul și că trebuie să schimb ceva în viața mea; și am făcut-o. Am crezut că voi îmbătrâni alături de tine, însă destinul are alte planuri. Asta nu înseamnă că am încetat să te iubesc. Când cineva îți atinge acea coarda sensibilă a inimii, ramâne pentru totdeauna acolo. Durerea și mânia m-au torturat, distrugându-mă încetul cu încetul, dar mai apoi, mi-am dat seama că dragostea ce o avusem nu era cea care contopea două suflete într-unul singur; a fost genul de iubire care îmi arătase o altă parte a vieții și care m-a învățat mai multe decât „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” m-ar fi putut învăța. Și nu regret nicio secundă din ea.
Comments
Post a Comment