Despre dezamăgiri sau, la urma urmei, și mâine e o zi
„ Oamenii distrug totul. Dacă nu au ce să distrugă, se autodistrug. Dacă nu distrug nimic, atunci nu sunt oameni.” (Răzvan Avădanei) Dezamăgirea ca stare de spirit e prezentă tot mai mult în viețile noastre, umbrind momentele de fericire și rarele clipe de extaz. Ca definiție generală, dezamăgirea este înșelarea așteptărilor pe care le avem de la oameni sau de la sine, de obicei de la cei în care am investit încredere, sau chiar propria neputință de a înfăptui ceva. Cu cât supraestimăm un univers practic inexistent, mânați de intensitatea dorin țelor personale , cu atât povara dezamăgirii va fi mai greu de purtat. Puțini ajung să conștientizeze, și mult mai puțini recunosc dezamăgirea de sine. Fiecare ne știm defectele (nu neapărat cele fizice), puterile și înzestrările. E bine să ne acceptăm așa cum suntem, cu înțelepciune și veridicitate, să ne bucurăm de succese și să știm ce parte să alegem din eșecuri. Indiferent că e vorba de o fire delăsătoare, de lipsă de voinț...