Cuvinte din tăceri

“La omul necinstit, ca şi la câinele tăcut, nu vocea e de temut, ci tăcerea.”  (Aristotel)

Au existat momente în care, dacă primeam și cel mai nesemnificativ mesaj de la tine, mă simțeam incredibil de fericită, știind că încă îmi păstrai locul în mintea ta, pentru că după cum toti știm, tăcerea este cea mai brutală declarație care se poate face. Dacă ai fi strigat despre cât de mult m-ai urât sau despre cât de respingătoare eram, ar fi fost suportabil. Iubirea și ura sunt cele două fețe ale aceleiași monede, dar, adevăratul opus al iubirii este apatia. Și, dacă ai fi țipat, aș fi știut că, indiferent de cât de greu ți-ar fi fost să îți exprimi disprețul, eu încă am însemnat ceva, destul încât să scrii câteva cuvinte ca să îți faci sentmentele cunoscute; însă tu ai ales să taci. Am tăcut și eu.

Am mai pierdut oameni de-a lungul vieții. Cu câțiva chiar am ales să nu mai vorbesc deloc. Chiar recunoscându-le existența sau confruntând-o cu a mea, ar fi fost pur și simplu prea urât și s-ar fi presărat sare pe prea multe răni. Există punți pe care le-am ars din necesitate. A ta a rămas abandonată, neîngrijită timp de luni de zile, până când buruienele au crescut prin ea, balustrada a căzut în neant și a devenit ceva fără culoare și de netrecut vreodată; a fost distrusă prin neglijare. Să vezi că ceva se erodează prin uitare e mult mai dureros decât dacă ai arunca benzină și un chibrit aprins. Aș fi vrut ca totul să se termine într-o explozie de artificii ; cred că asta e natura umană.

Tot acel timp în care nu ne-am vorbit s-a transformat dintr-un act de conveniență într-o frontieră care nu mai putea fi trecută. A existat totuși un moment în timp, pe care tu l-ai ales, când ai străbătut la un anumit punct, într-o tăcere reciprocă. A fost momentul în care, de atunci incolo, începerea unei conversații a fost ciudată și în zig-zag, și necesita o explicație stânjenitoare cu privire la tăcerea ta îndelungată. Am trecut peste asta cu mult timp în urmă, fie că am vrut sau nu, și am știut că orice întoarcere ar fi fost inutilă. Recunoscând reciproc că totul a luat sfârșit, era timpul să accept stingerea în tăcere a unei prietenii zădărnicite.

Desigur, eu încă am sperat că vei mai veni, că într-o zi îmi vei întinde mâna și-mi vei spune că îți pare rău, că lucrurile sunt așa cum trebuie să fie și că nu e nevoie să menținem această distanță stânjenitoare. Să îmi spui că am fost imaturi, că viața e scurtă și multe alte clișee cu care am fi căzut de acord amândoi. Am așteptat conștientizând, apoi fără să mă mai gândesc la asta, iar în cele din urmă nu am mai așteptat deloc. Viața mea a început să continue și existența ta mărginașă nu a mai fost luată în calcul. Am început să fiu fericită, și faptul că tu nu mai erai parte din lumea mea, nu se mai resimțea ca un gol tangibil necesitând să fie umplut. Fiecare zi a devenit mai bună și mai bună; mă bucuram de toate fără sentimentul sâcâitor că tu nu iei parte la bucuria mea. Mi-am făcut noi prieteni și am consolidat legăturile cu cei vechi. Nu m-am mai gândit la tăcerea noastră și la cât de deprimant s-a sfârșit totul, nici la nopțile “albe” în care ne uitam la filme până când adormeam unul în brațele celuilalt. A fost un capitol din viața mea, care s-a închis și al cărui deznodământ pare adecvat. Nu putem aprecia sau înțelege finalurile atunci când se întâmplă, dar analizând după un timp, par să aibă sens. Am fost pregătiți să mergem pe drumuri separate și știu că e mai bine pentru noi, chiar dacă nu pot să spun și de ce. Deci, scuzele nu își au rostul și nu e nevoie să începi cu stângăcie o conversație care s-ar îndrepta către nicăieri în câteva minute, nici nu e nevoie să îmi confirmi ceea ce deja știu sau să îmi vorbești despre modul diferit în care ar fi trebuit să abordăm lucrurile. Viețile noastre sunt pline de chestiuni pe care le-am fi putut face mai bine, și știu că, deși totul s-a sfârșit într-o notă proastă, nu înseamnă că minunata muzică de dinainte a fost lipsită de valoare. Nu voi lăsa ca finalul sumbru să îmi umbrească amintirile cu tine. Dar noi nu mai suntem la fel și nu există niciun motiv palpabil de a forța o prietenie falsă doar de dragul unui sentiment distonant de nostalgie.

Sărbătorile sunt momentele în care ne amintim de oamenii lăsați în urmă, dar uneori, doar amintindu-ne e de ajuns. Ești înconjurat de cei dragi ție, iar eu de cei dragi mie; nu trebuie să închinăm doar pentru că așa e obiceiul. Suntem în regulă, și de asemenea, multe lucruri interesante ne așteaptă. Asta e suficient.